Sort de documënt: Audio
Titul:
I cin tieres d’aricé (Ladin Gherdëina)
Descriziun: L crot ti cialova fit, cun si uedli ghiei, ala nuet. Tla lum dëibla dla luna semiovel mo plu melcuntënt y dala ciera permez a canche l dà surëdl. Te n tòch de spiedl cunscidrovel, dut descunsulà, la gran baruies sun si masseles y l se sentiva propi scialdi burt.
„Eh, nëus duc ne deventeron danz nia plu blòc!“ Na usc, taienta sciche n curtel, ova sprigulà l crot. Ora de nia fovel cumparì do ël su n tier grisc fat ite te n mantel lonch: I fova la roza. „Te dassësses pensé al cuer dëibl dl crot, diaul de n maiamaroca“, ti ova la flutra sciblà ados ala roza. Ëila se ova mpermò descedà y fova tl lëur de spané ora l’eles per pië l jol tla nuet.
„Pona, ne ti es’a ncuei mo fat a deguni na sperduda, vedla ombrela dala plueia?“ l’ova rebecheda la roza.
„Sci! – A mé nstëssa!“ Dal puent se ova iust lascià ju l arani, che speve ulova debota inò se n mucé su.
„Nce tu muesses t’ascuender, pitl arani da ot giames!“ ova bruntlà la flutra y ti ova drët da ulëi mel sbingà dassënn via y ca la tëila d’arani.
„Scutëde ma!“ ova cijidà la flutra, che audiva dut. L arani y la roza ne se ova nia plu muet dala gran sperduda.
„Cie iel pa?“ L crot se menova inò n iede picià de sé nstës y l ne se ova ntendù de dut cant nia.
Śën audivel nce ël n tel cër rijamënt, che univa for plu y plu daujin. „Tlo iel zachei che rij!“ La roza fova segura. „Bonamënter de nëus“, ova dit bel achiet via l crot. Y l ova danz rejon.
„Ma ce puera cumpania da nia sëis’a vo? N tlap de tei gran lamentons, no pa?“ Ora dl scur fova śën cumparì zachei che se i cunscidrova ju un ndolauter y s’la rijova n pue’.
„Na iena iel“, ova la roza murmurà che savova nëut, ajache la fova bele stata n iede tl’ Africa. „La dëssa tosc la finé via cun si cuinamënt, che l ne se muda pu mpo no nia!“ ova dit l crot coche l univa dant suvënz. Sun na tela fajova la iena l mus dur. „Ve scechela pa de vel’ viers?“ ovela damandà damprovia y si usc semiova tosc chëla de na oma.
„Diaula de na musa lutra!“ ova brià la roza. „Cëla coche cialon ora? Rates’a che l sibe bel sce duc i autri te vëije mé burt y d’aricé?“
La iena ova scutà n mumënt. Pona se ovela sentà ju dlongia d’ëi y ti ova dit cun na drëta legrëza: „Sce d’autri miena, che n sibe burc o biei, chël ie bel unfat. Chël che conta ie chël che n fej! N muessa fé zeche! Per sé nstës – y per i autri!“ Nsci ovela tëut ora dla fuia de si curpet n pitl strumënt lucënt y ova scumencià a l suné. „N saxofon iel“, ova dit bel achiet via la roza, che fova bele stata n iede a New Orleans y ova udù iló de chisc strumënc. „Te sones propi da stramp bel“, ova dit l arani cun na gran legrëza y l fova, sciche duc i autri, restà dl dut ncantà dala mujiga dla iena.
„Ne fova pa chësc nia blòt?“ La iena ova lascià do n struf y ova pona cialà dut da ulëi bon tres la scipes vërdes de si udleies ora, „y dessegur ëis duc desmincià, che perdrët sons nce ie bëndebò na burta, no pa?“
Y bel mpont, ntant che la iena ova sunà tan bel, fovela deventeda per i autri for plu y plu bënuluda. Sun chëla metova la roza bel plan man de capì. Pesiman, ma n pue’ s’la rijan, se ovela pona tëut ora da una de si fuies sotes dl mantel na chitara y ova scumencià a suné lessù n pez de mujiga.
Sota l puent fovel stat nchin ntlëuta n gran chiet; ma śën se fajova audì, tl prim linëus dl di che ova metù man, na usc fina y scialdi bela. L arani ova scumencià a cianté. La flutra fova tan ncanteda dal cianté dl arani, che la s’ëssa tosc desmincià de se tenì sciche l toca. Ma pona ovela spizà i slefs y ova sciblà pea na melodia plëina de sentimënt.
L crot ova mé nchin śën scutà su, ajache l ne savova no da cianté y no da suné n strumënt. Ma śën ne la tenivel nia plu ora. „Y ie, ie sé da fé amlec!“ ovel svaià y tramedoi masseles fova deventedes cuecenes.
Dut se ova archità. La roza ti cialova plëina de marueia al crot: „Tu ses da fé amlec? Ciuldì ne l’es’a mei dit? Dala legrëza se batova la iena sun la cuesses. Pona ovela dit n sucrët: „L ne n’ie bën nia n cajo, sce cater musicontri y un che sà da fé amlec se anconta, de nuet, sota n puent.“
I cater tieres ti cialova y ne savova nia plu cie se ndì.
„Cun dut chësc se lascëssel bën fé zeche“, ovela rujenà inant. Riesc ti ova la roza, che ora de nia se ova mbusià, tëut la parola. „Tu mienes, che dassessan giaurì na tel sort de betula dai amlec cun mujiga?“
„Avisa chël!“ Dut despazienta ti cialova la iena ai autri. L arani ova perdù l scentimënt y la flutra fova te n iede inò deventeda muntra, scebën che l fova ntant bele la set daduman y l’ëura da jì a durmì fora daujin.
„Chësc fossa propi n iede zeche de nuef!“ se ovela sciaudà su. „Cie ne n’iel pa nia ncuei bele dl dut: stonc dala lianies, pizzeries, restauranc-chinesc y d’uni sort de betules. Ma chi à pa mei audì velch de na betula, ulache n giapa amlec cun mujiga y bal?“
Ala iena ti savovel n bel mat. „La sëula cossa che nëus adurvon ie na luegia adateda!“
„Chëla ons bele!“ L crot, n tier che ie plutosc da se fé saurì y nët nia cumplicà, ova fat sëni cun la man iló, ulache i se ova ancuntà. Y bel mpont, śën, tla lum cuecenina dl di che stlaiova, cialova la luegia sota l puent propi ora bel. Sambën ... l manciova mo n valguna cosses. Ëi ne n’ova deguna mëises y degun stuei y de na lum adateda messoven dessegur nce mo se cruzië, la luna ne se mustrova ala fin dla finedes nia uni nuet tan linëusa. Y l crot adurvova n fugurel, sun chël che l pudova praté si amlec.
„Sce l ne n’ie nia auter“, ova dit la iena cun na drëta crëta, „lascëme mé fé mé. Per nsnuet ei abinà adum dut cant.“
Nëus ne damandon nia, da ulache univa duta chëla bela mëises curides ju a blanch y duc chëi stuei da sté saurì.
Da ulà ova pa la iena abinà ca l fugurel y la lumes chinejes de papier, che tacova śën sota l puent pra n valgun fii stersc filei aposta dal arani? Dut fova iluminà da na lum bona ciauda. La flutra fova juleda dloncora y ova partì ora cun gran lezitënza i nvic.
„Es’a bën pratà amlec assé, pitl crot?“ ti ova damandà la roza che ova n drë note. Sciche duc i autri ne n’aspitova nce ëila nia l’ëura che i prims ghesć ruvëssa adalerch.
„Śën ne durerala bën nia plu tan giut, ce minëis’a vo?“ ova damandà l crot che ti cialova cun trica a si ëura da fuia y ala mont de amlec, che l ova bele njenià ca. La mesanuet fova bele da giut passeda y degun ghesć ne fova mo ruvei.
Nchinamei la iena, che ne n’ova zënza propi degun festidesc, fova śën deventeda n pue’ melsegura y bel plan fova i cin cumpanies descunselei.
Uni tier se dajova la gauja a sé nstës, ajache l ne ruvova deguni. La flutra pensova che la ëssa purempò inò arlevà n gran spavënt, scebën che la fova juleda ncantëur drët valënta. L crot se sentiva ora de nia inò, danter si amlec ite, dassënn d’aricé. La roza ne fova nia plu bona de dì na parola y l arani fajova na musa melcuntënta.
„Nsci ne vala nia plu inant, chësc ne tën pu deguni ora!“ ova brià la iena tl chiet sgricënt. „Crot, partësc ma ora n iede a duc n amlet y pona la metonsa bën nëus a jì!“ Y bel mpont, cun n amlet ciaut tl magon cialova ora l mond dut autramënter. La iena ova tëut ca si saxofon y nce i autri fova inò deventei muntri. „Cie ulons’a fé? ova dit la roza y ova tëut ora dla fuia si chitara. „Nëus on mujiga, nëus on amlec y nëus on pu nëus.“ Y de contra ne fovel da dì nët nia. Ciuldì ne pudovi pa nia festejé da sëui?
L arani ova riesc lascià de bradlé, la flutra s’la rijova ënghe bele inò, la iena suflova dassënn tl saxofon, la roza sunova la chitara y tosc do fajova i cin tieres tan na blòta cumedia, che l rundeniva te uni cianton de dut l raion.
„Tlo vëniel metù a jì velch!“ ova dit la bolp al’aucia, se desmincian deplën che la ulova s’la magë.. „Jon debota a cialé“, ova rujenà inant l’aucia, lascian ju n gran pëis. Y nsci fovel ruvà adalerch duc canc: i lievri, i igli, i cians, i corves, la gialines, vaces, purciei, durmiedli, giac y surices. L fova garatà na sëira da stramp bela.
„Fajerëis’a vo chësc tl daunì mo plu suvënz?“ ova damandà n vedl liever, che se ova devertì dassënn.
„Da ncuei inant uni sëira, pernanche l scumëncia a deventé scur“, ova dit la roza, ti cialan dut cuntënta a si cumpanies.
Ciantia - I cin tieres d’aricé
Nëus son i cin tieres d’aricé
sënta ju prëibel
y no mucé
nëus sunon (e)ncuei mujiga per té.
Da maië giapes de bon amlec
y da bever, t’es na hez
nëus sunon (e)ncuei, mujiga per té.
L ie la iena, che sona l saxofon.
L ie la roza, che sona l saxofon.
L ie la roza, che sona la chitara.
L ie l arani, che ie bon de cianté
y la flutra, che s’la scibla dant y do.
Nëus fajon mujiga, mujiga, mujiga per té, té, té
y amlec, boni, boni, cun nëus es na hez, (e)nchin da duman.
Ciantia dla betula
Cun la chitara scumëncia la ciantia
y un che cianta, dan l microfon.
Y danterite, vën ca la iena a suflé ite,
te si saxofon.
Vie ca a scuté su
l n’ie nia tëmp perdù
te posses nes cialé
o (e)nce (e)mpue balé.
Y sce t’es fam da na cërt’ ëura
ons mo amlec,
da maië assé.
„Eh, nëus duc ne deventeron danz nia plu blòc!“ Na usc, taienta sciche n curtel, ova sprigulà l crot. Ora de nia fovel cumparì do ël su n tier grisc fat ite te n mantel lonch: I fova la roza. „Te dassësses pensé al cuer dëibl dl crot, diaul de n maiamaroca“, ti ova la flutra sciblà ados ala roza. Ëila se ova mpermò descedà y fova tl lëur de spané ora l’eles per pië l jol tla nuet.
„Pona, ne ti es’a ncuei mo fat a deguni na sperduda, vedla ombrela dala plueia?“ l’ova rebecheda la roza.
„Sci! – A mé nstëssa!“ Dal puent se ova iust lascià ju l arani, che speve ulova debota inò se n mucé su.
„Nce tu muesses t’ascuender, pitl arani da ot giames!“ ova bruntlà la flutra y ti ova drët da ulëi mel sbingà dassënn via y ca la tëila d’arani.
„Scutëde ma!“ ova cijidà la flutra, che audiva dut. L arani y la roza ne se ova nia plu muet dala gran sperduda.
„Cie iel pa?“ L crot se menova inò n iede picià de sé nstës y l ne se ova ntendù de dut cant nia.
Śën audivel nce ël n tel cër rijamënt, che univa for plu y plu daujin. „Tlo iel zachei che rij!“ La roza fova segura. „Bonamënter de nëus“, ova dit bel achiet via l crot. Y l ova danz rejon.
„Ma ce puera cumpania da nia sëis’a vo? N tlap de tei gran lamentons, no pa?“ Ora dl scur fova śën cumparì zachei che se i cunscidrova ju un ndolauter y s’la rijova n pue’.
„Na iena iel“, ova la roza murmurà che savova nëut, ajache la fova bele stata n iede tl’ Africa. „La dëssa tosc la finé via cun si cuinamënt, che l ne se muda pu mpo no nia!“ ova dit l crot coche l univa dant suvënz. Sun na tela fajova la iena l mus dur. „Ve scechela pa de vel’ viers?“ ovela damandà damprovia y si usc semiova tosc chëla de na oma.
„Diaula de na musa lutra!“ ova brià la roza. „Cëla coche cialon ora? Rates’a che l sibe bel sce duc i autri te vëije mé burt y d’aricé?“
La iena ova scutà n mumënt. Pona se ovela sentà ju dlongia d’ëi y ti ova dit cun na drëta legrëza: „Sce d’autri miena, che n sibe burc o biei, chël ie bel unfat. Chël che conta ie chël che n fej! N muessa fé zeche! Per sé nstës – y per i autri!“ Nsci ovela tëut ora dla fuia de si curpet n pitl strumënt lucënt y ova scumencià a l suné. „N saxofon iel“, ova dit bel achiet via la roza, che fova bele stata n iede a New Orleans y ova udù iló de chisc strumënc. „Te sones propi da stramp bel“, ova dit l arani cun na gran legrëza y l fova, sciche duc i autri, restà dl dut ncantà dala mujiga dla iena.
„Ne fova pa chësc nia blòt?“ La iena ova lascià do n struf y ova pona cialà dut da ulëi bon tres la scipes vërdes de si udleies ora, „y dessegur ëis duc desmincià, che perdrët sons nce ie bëndebò na burta, no pa?“
Y bel mpont, ntant che la iena ova sunà tan bel, fovela deventeda per i autri for plu y plu bënuluda. Sun chëla metova la roza bel plan man de capì. Pesiman, ma n pue’ s’la rijan, se ovela pona tëut ora da una de si fuies sotes dl mantel na chitara y ova scumencià a suné lessù n pez de mujiga.
Sota l puent fovel stat nchin ntlëuta n gran chiet; ma śën se fajova audì, tl prim linëus dl di che ova metù man, na usc fina y scialdi bela. L arani ova scumencià a cianté. La flutra fova tan ncanteda dal cianté dl arani, che la s’ëssa tosc desmincià de se tenì sciche l toca. Ma pona ovela spizà i slefs y ova sciblà pea na melodia plëina de sentimënt.
L crot ova mé nchin śën scutà su, ajache l ne savova no da cianté y no da suné n strumënt. Ma śën ne la tenivel nia plu ora. „Y ie, ie sé da fé amlec!“ ovel svaià y tramedoi masseles fova deventedes cuecenes.
Dut se ova archità. La roza ti cialova plëina de marueia al crot: „Tu ses da fé amlec? Ciuldì ne l’es’a mei dit? Dala legrëza se batova la iena sun la cuesses. Pona ovela dit n sucrët: „L ne n’ie bën nia n cajo, sce cater musicontri y un che sà da fé amlec se anconta, de nuet, sota n puent.“
I cater tieres ti cialova y ne savova nia plu cie se ndì.
„Cun dut chësc se lascëssel bën fé zeche“, ovela rujenà inant. Riesc ti ova la roza, che ora de nia se ova mbusià, tëut la parola. „Tu mienes, che dassessan giaurì na tel sort de betula dai amlec cun mujiga?“
„Avisa chël!“ Dut despazienta ti cialova la iena ai autri. L arani ova perdù l scentimënt y la flutra fova te n iede inò deventeda muntra, scebën che l fova ntant bele la set daduman y l’ëura da jì a durmì fora daujin.
„Chësc fossa propi n iede zeche de nuef!“ se ovela sciaudà su. „Cie ne n’iel pa nia ncuei bele dl dut: stonc dala lianies, pizzeries, restauranc-chinesc y d’uni sort de betules. Ma chi à pa mei audì velch de na betula, ulache n giapa amlec cun mujiga y bal?“
Ala iena ti savovel n bel mat. „La sëula cossa che nëus adurvon ie na luegia adateda!“
„Chëla ons bele!“ L crot, n tier che ie plutosc da se fé saurì y nët nia cumplicà, ova fat sëni cun la man iló, ulache i se ova ancuntà. Y bel mpont, śën, tla lum cuecenina dl di che stlaiova, cialova la luegia sota l puent propi ora bel. Sambën ... l manciova mo n valguna cosses. Ëi ne n’ova deguna mëises y degun stuei y de na lum adateda messoven dessegur nce mo se cruzië, la luna ne se mustrova ala fin dla finedes nia uni nuet tan linëusa. Y l crot adurvova n fugurel, sun chël che l pudova praté si amlec.
„Sce l ne n’ie nia auter“, ova dit la iena cun na drëta crëta, „lascëme mé fé mé. Per nsnuet ei abinà adum dut cant.“
Nëus ne damandon nia, da ulache univa duta chëla bela mëises curides ju a blanch y duc chëi stuei da sté saurì.
Da ulà ova pa la iena abinà ca l fugurel y la lumes chinejes de papier, che tacova śën sota l puent pra n valgun fii stersc filei aposta dal arani? Dut fova iluminà da na lum bona ciauda. La flutra fova juleda dloncora y ova partì ora cun gran lezitënza i nvic.
„Es’a bën pratà amlec assé, pitl crot?“ ti ova damandà la roza che ova n drë note. Sciche duc i autri ne n’aspitova nce ëila nia l’ëura che i prims ghesć ruvëssa adalerch.
„Śën ne durerala bën nia plu tan giut, ce minëis’a vo?“ ova damandà l crot che ti cialova cun trica a si ëura da fuia y ala mont de amlec, che l ova bele njenià ca. La mesanuet fova bele da giut passeda y degun ghesć ne fova mo ruvei.
Nchinamei la iena, che ne n’ova zënza propi degun festidesc, fova śën deventeda n pue’ melsegura y bel plan fova i cin cumpanies descunselei.
Uni tier se dajova la gauja a sé nstës, ajache l ne ruvova deguni. La flutra pensova che la ëssa purempò inò arlevà n gran spavënt, scebën che la fova juleda ncantëur drët valënta. L crot se sentiva ora de nia inò, danter si amlec ite, dassënn d’aricé. La roza ne fova nia plu bona de dì na parola y l arani fajova na musa melcuntënta.
„Nsci ne vala nia plu inant, chësc ne tën pu deguni ora!“ ova brià la iena tl chiet sgricënt. „Crot, partësc ma ora n iede a duc n amlet y pona la metonsa bën nëus a jì!“ Y bel mpont, cun n amlet ciaut tl magon cialova ora l mond dut autramënter. La iena ova tëut ca si saxofon y nce i autri fova inò deventei muntri. „Cie ulons’a fé? ova dit la roza y ova tëut ora dla fuia si chitara. „Nëus on mujiga, nëus on amlec y nëus on pu nëus.“ Y de contra ne fovel da dì nët nia. Ciuldì ne pudovi pa nia festejé da sëui?
L arani ova riesc lascià de bradlé, la flutra s’la rijova ënghe bele inò, la iena suflova dassënn tl saxofon, la roza sunova la chitara y tosc do fajova i cin tieres tan na blòta cumedia, che l rundeniva te uni cianton de dut l raion.
„Tlo vëniel metù a jì velch!“ ova dit la bolp al’aucia, se desmincian deplën che la ulova s’la magë.. „Jon debota a cialé“, ova rujenà inant l’aucia, lascian ju n gran pëis. Y nsci fovel ruvà adalerch duc canc: i lievri, i igli, i cians, i corves, la gialines, vaces, purciei, durmiedli, giac y surices. L fova garatà na sëira da stramp bela.
„Fajerëis’a vo chësc tl daunì mo plu suvënz?“ ova damandà n vedl liever, che se ova devertì dassënn.
„Da ncuei inant uni sëira, pernanche l scumëncia a deventé scur“, ova dit la roza, ti cialan dut cuntënta a si cumpanies.
Ciantia - I cin tieres d’aricé
Nëus son i cin tieres d’aricé
sënta ju prëibel
y no mucé
nëus sunon (e)ncuei mujiga per té.
Da maië giapes de bon amlec
y da bever, t’es na hez
nëus sunon (e)ncuei, mujiga per té.
L ie la iena, che sona l saxofon.
L ie la roza, che sona l saxofon.
L ie la roza, che sona la chitara.
L ie l arani, che ie bon de cianté
y la flutra, che s’la scibla dant y do.
Nëus fajon mujiga, mujiga, mujiga per té, té, té
y amlec, boni, boni, cun nëus es na hez, (e)nchin da duman.
Ciantia dla betula
Cun la chitara scumëncia la ciantia
y un che cianta, dan l microfon.
Y danterite, vën ca la iena a suflé ite,
te si saxofon.
Vie ca a scuté su
l n’ie nia tëmp perdù
te posses nes cialé
o (e)nce (e)mpue balé.
Y sce t’es fam da na cërt’ ëura
ons mo amlec,
da maië assé.
Lingaz: LG
Data: 1999
Autur: Wolf Erlbruch (traduzion: Sabina Valentini)
Inrescidú: © Peter Hammer Verlag 1990 - © Istitut Ladin Micurá de Rü 1999 - registrazion: Sisi Records
Esecutur: Usc: Manuel Demetz, Manuela Demetz, Thomas Demetz, Leander Moroder, Georg Mussner, Luzia Senoner - Cor dla mutans sot ala direzion de Carmen Piccolruaz: Sonja Insam, Stefanie Keller, Cristina Marucca, Caroline Pescoll, Sara Spisser - Melodies: Raimond Irsara - Culaburazion musichela: Felicitas Schweizer - Chitara: Raimond Irsara - Flaut: Felicitas Schweizer - Saxofonn: Andrea Mussner
Copyright: Istitut Ladin Micurá de Rü 1999
Media:
